«— Winston, cum își afirmă omul puterea asupra altora? Winston s-a gîndit.
— Făcîndu-l să sufere, — a spus el.
— Foarte corect. Făcîndu-l să sufere. Docilitatea nu este suficientă. Dacă omul nu suferă, cum puteți fi încrezut că el îndeplinește voința dumneavoastră și nu pe a lui proprie? Puterea constă în cauzarea suferințelor și a înjosirii. În ruperea conștiinței oamenilor în bucăți și în recompunerea ei în modul pe care îl doriți».
J. Orwell, «1984».
Așa e de cînd lumea — cineva tinde să și-l supună pe un altcineva și ca să-și obțină scopul aplică fel de fel de metode, preocupîndu-se tot mai puțin de morală, etică, legitimitate. Tot în felul acesta stau lucrurile și în cazurile, cînd acest cineva tinde să-și supună un grup de oameni (chiar dacă grupul e format din zeci și sute de mii de persoane).
Cu timpul, relațiile de supunere au căpătat numele de politică, iar metodele cele mai violente și mai ample de supunere (războiul) au fost supranumite continuare a politicii, dar cu alte metode.
Evident, dacă există metode violente și foarte violente de a supune pe cineva, trebuie să existe și unele ceva mai pașnice. În decursul istoriei sale civilizația umană a trecut prin tot felul de violență, pentru ca, în definitiv, să renunțe la ea, rezervînd-o doar pentru cazurile, cînd aplicarea ei este inevitabilă. Relațiile au devenit economice.
Dar toată boroboața constă în aceea că nu toată lumea face parte din civilizația umană, o mare parte a ei aflîndu-se la nivelul trogloditic de dezvoltare. Această parte a omenirii n-a ajuns încă la înălțimile relațiilor economice, acceptîndu-le doar pe cele de violență. I-am fi compătimit că nu înțeleg nimic în ale economiei și, deci, nu sînt în stare să-și dirijeze statele, dacă această violență nu ne-ar impune-o nouă. (De fapt, departe oare de ei se află conducerea noastră?...).
Cum n-ar fi, dar Moscova și Tiraspolul nu vor ca cineva să se ridice cîtuși de puțin mai sus ca ele și, pentru a nu admite acest lucru, fără a sta mult pe gînduri, recurg la cea mai crudă violență, în care noi, vrînd-nevrînd, sîntem antrenați.
Ar reuși oare domnii trogloditi să-și impună puterea în Transnistria, dacă n-ar oprima și n-ar pune pe fugă populația autohtonă? Dar, fără îndoială, dacă într-o bună zi n-ar rămîne populație autohtonă, tovarășii ar începe oprimarea celora pe care i-ar avea la îndemînă — a «coloniștilor» ruși și a cazacilor căpătuiți cu averea celor izgoniți. Dar și mai sigur că și-ar orienta violența în afară, trecînd la expansiunea armată — la început împotriva Moldovei, iar apoi și a Ucrainei. Politicienii de la Kiev au fost trași pe sfoară cu ușurință de către strategii de pe malurile rîului Moscova și acuma ei susțin politica expansivă a lor, considerînd că pe ei pericolul deja nu-i paște. Cît de amară le va fi dezamăgirea cînd le va veni și lor rîndul! Ce, oare toată istoria relațiilor ruso-ucrainene nu i-a învățat că nu se poate să ai încredere în declarațiile oficialităților ruse, în tratatele și acordurile semnate cu ele? Or, pașii similari ai Moscovei astăzi, în privința conflictului de pe Nistru, nu confirmă o dată în plus lașitatea și hîdoșenia ei?
Ne vom lăsa oare și noi încîntați de palavrele pe care le strecoară coimperialiștii printre amenințări? Sau, pentru ca să obținem pacea multrîvnită, ne vom pregăti, totuși, pentru război? Căci, nefiind gata să-i înfruntăm pe ofensori, nu ne rămîn șanse să trecem la relații sociale civilizate, economice...
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 26 (117), 7 iulie 1992, pagina 7, coloanele —.
