Aceasta pare a fi la ora actuală lozinca principală a liderilor de la Tiraspol. Dar poate nu numai a lor, ci și a unor conducători ai Federației Ruse și a multor rusofoni din partea dreaptă a Nistrului, care-și așteaptă frații «eliberatori», de parcă nu s-ar răsfrînge și asupra lor blocada economică și războiul declanșat de aceștia. Se vede că ambițiile imperiale sînt mai presus decît orice. Ne-au demonstrat-o nu o dată, chiar și atunci, cînd a fost deconectat curentul electric și gazul, reproșîndu-ne la orice colț de stradă: «Ați vrut limbă, alfabet, tricolor, unire cu România — așa vă trebuie!»... Probabil, rușii au uitat de blocada economică a fostului Leningrad și de satele și orașele lor distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. Ei vor să se verse sînge în Moldova, în Georgia, în Armenia, Azerbaigean, în Republicile Baltice. Oriunde, numai nu la ei acasă, uitînd, că ei se vor și se simt ca acasă pretutindeni. Nu mai vorbesc de faptul că la Tiraspol, Tighina, dar și la Chișinău, Bălți, se simt mai bine decît oriunde. Altfel, de ce le-ar fi trebuit ca restabilirea imperiului s-o înceapă de pe acest pămînt, unde locuiește poate cel mai pașnic popor din lume?
Potrivit unor calcule, o zi de război în Transnistria ne costă circa 12-15 milioane de ruble. Din decembrie trecut și pînă în prezent, cheltuielile în acest sens constituie 10 mlrd ruble, iar pentru restabilirea obiectivelor și clădirilor distruse avem nevoie de 15 mlrd de ruble.
Dar vorbeam de blocada economică. Iată că zilele trecute am poposit la fabrica de sticlă din capitală, ca să vedem ce pierderi a suferit în urma blocadei economice. Directorul ei, dl Ion T. Rusu, ne-a relatat că principalul scop, pe care și l-au pus odată cu întreruperea gazului, a fost să salveze cuptoarele de topit sticla. Iar masa fiecărui cuptor e de 850-900 de tone. În timp de două-trei ore ei au reușit să treacă la rezerva disponibilă de combustibil, pentru că dacă nu făceau lucrul acesta distrugeau cuptoarele, iar numai unul dintre acestea costă 80 de milioane de ruble. În unul din ele au păstrat temperatura constantă 24 de ore, în celelalte două — circa opt zile. Oamenii lucrau zi și noapte, abia tîrau picioarele din urma lor. Circa 500 de mii de ruble îi costa zilnic ca să mențînă temperatura în cuptoare.
— Noi speram că separatiștilor le va veni mintea la cap și ne vor da gaze că nu sînt ale lor, menționa directorul. La urma urmei, noi am plătit bani gheață pentru ele. Dar, pe semne, că așa le-a fost dat să-și facă hatîrul pînă la capăt...
Întreprinderea în cauză produce zilnic 750 de mii de borcane și 300 de mii de sticle, servind 23 de fabrici de conserve, inclusiv din stînga Nistrului. În fiecare zi ea varsă în buget 1,5 milioane de ruble, iar lunar — 45 de mln ruble. Dl Ion T. Rusu consideră că acești bani puteau fi folosiți pentru construcția unei conducte de gaz, să zicem, la nord, sau în altă parte. Cu atît mai mult că era nevoie doar de 28 kilometri de țevi. Iar separatiștii ne amenințau acum doi ani și jumătate că ne vor întrerupe gazele. Deci, trebuia să găsim o soluție.
Ca să vedeți, directorul are în parte dreptate. Chiar și atunci, cînd Galina Andreeva bloca calea ferată împreună cu «echipa» ei de «ștrampi negri», după părerea dumnealui, se putea găsi de asemenea o soluție, și anume, construirea unei căi ferate de la Căinari în lungime de 12 km. Dar cea mai mare obidă a directorului e că pînă în prezent nimeni de la guvern sau din altă parte nu i-a telefonat să întrebe dacă mai funcționează întreprinderea și cum se descurcă în atare situație.
Separatiștii au găsit momentul potrivit de a lovi în economia noastră. Mai ales acum, în toiul sezonului de vară, cînd se recoltează mazărea, cînd se culeg vișinele și alte fructe, cînd toate fabricile de conserve au nevoie de vase de sticlă. Să ducă producția pe piață, se întreabă directorul, dar nici oamenii n-au borcane și nici gaze. Guvernul Republicii a hotărît să cumpere pînă la sfîrșitul anului 17 mln de borcane din România, dar nici această cantitate nu e suficientă, odată ce fabrica de sticlă din Chișinău o poate produce doar în 20 de zile! Deci nici aceasta nu e o soluție.
Întreprinderea în cauză vrea să racordeze cuptoarele la păcură, dar și de ea trebuie să facă rost, să acomodeze utilajul, tehnica necesară.
— Dacă ne dă gaz, noi în 15 zile punem în funcțiune întreprinderea, a menționat dl Ion T. Rusu. Sticla fierbinte am depozitat-o în gropi și o putem folosi oricînd. Dar mă doare un lucru — oare nu se gîndesc cei de la Tiraspol că și la fabrica noastră lucrează o mulțime de ruși, iar cîștigul lor nu e atît de mic — în mediu, circa 6 000 de ruble pe lună.
Nu pot să nu-l cred pe dl director. Am mai telefonat și altor conducători de întreprinderi care sînt foarte alarmați, așteptîndu-și vasele de sticlă necesare pentru conservare. Iar zilnic fabrica respectivă expedia cîte 12 vagoane de borcane în diferite colțuri ale Republicii.
Dar deocamdată fabrica staționează. Ca și multe alte întreprinderi din Republică...
Nu se știe cît va dura acest calvar — războiul, blocada economică. Mă gîndesc că într-o bună zi acești separatiști, ca să nu le zic altfel, cînd Smirnov, Mărăcuța, Chițac vor sta pe banca acuzaților sau vor șterge putina în fundul imperiului, la sînul lui Makașov, Ruțkoi, Nevzorov și alții de teapa lor, vor trebui să refacă oalele sparte de ei și să restabilească economia națională distrusă a statului nostru suveran împreună cu noi. Dar deocamdată, ei nu-și dau seama. Ei vor acum și război, și blocadă economică, numai nu PACE, cuvînt scris odinioară pe toate lozincile fostului imperiu, în primul rînd, al poporului rus — «ocrotitorul» de ieri al tuturor popoarelor lumii. Și totuși, sperăm, războiul și blocada se vor termina. Numai că nici noi nu vom mai fi cei de odinioară...
Sursă: Glasul, Nr. 31 (103), 31 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
